Nevăzătorii care ies pe stradă fără însoțitor trebuie să se înarmeze cu mult curaj, să se ghideze după zgomotul mașinilor și să învețe să ignore înjurăturile șoferilor.
Ca să traversezi strada nu trebuie decât să aștepți să se facă verde și, în zona marcată, să pornești la drum. Nu e nicio filosofie, atâta timp cât urmezi acești pași.
Pentru Costel Andronic însă, trecutul străzii este un act de curaj: nu se poate ghida nici după culoarea verde, nici după zebră. Merge după ce vâjâitul mașinilor încetează și simte că în jurul lui lumea se pune în mișcare, uneori îmbrâncindu-l. Costel Andronic este nevăzător și unul dintre cei mai descurcăreți în nebunia orașului. Și-a depășit limitele și uneori trece chiar prin locurile nepermise fără să aibă un însoțitor, merge cu autobuzul, uneori și cu metroul.
Dar cei asemenea lui Costel Andronic sunt foarte puțini. Asta pentru că în Capitală numeri pe degete semafoarele cu semnal acustic, trecerile de pietoni nu sunt marcate corespunzător, în stații nu sunt anunțate liniile de autobuz, iar în metrou faptul că nu există semnale sonore care să anunțe venirea trenurilor îi derutează pe nevăzători.
Costel Andronic nu se lasă însă doborât nici de țipetele șoferilor din trafic, nici de lentoarea cu care autoritățile se ocupă de problemele lui. Cel mai mare dușman al său rămâne oboseala, care nu-l lasă să se concentreze atunci când are de făcut un drum.
NEPĂSARE. Au fost situații în care tânărul a așteptat în zadar să-i spună cineva numărul autobuzului
INCIDENTE
mi-a agățat bastonul și după aia m-a înjurat;
Bucureșteanul Costel Andronic vede lucruri pe care ceilalți n-ar putea să le zărească niciodată. Vede cu urechile, cu mâinile și cu picioarele. Asta îl ajută să fie independent. Are 32 de ani, lucrează ca tipograf Braille și este nevăzător din naștere. Nu poartă ochelari fumurii care să-i ascundă ca pe o rușine deficiența, dar ochii îi stau mereu închiși.
Se descurcă în trafic. Nu pentru că semafoarele ar avea semnal acus tic sau pentru că în autobuz s-ar anunța mereu stațiile, ci pentru că a exersat, cu încrâncenare. Totul, pentru a-și câștiga libertatea.
În așteptarea unui răspuns
Stația autobuzului 104 de la Piața Unirii se umple de oameni care țâșnesc simultan pe toate ușile, ca la o întrecere de atletism. După ce scapă de învălmășeală, Costel se oprește. Îți recunoaște imediat vocea și te întâmpină cu un zâmbet, te apucă firesc de braț și te urmează. Nu e înalt, și, dacă i-ai pune un rucsac în spate, l-ai putea lua drept un licean.
La zece pași fac la dreapta și știu că e zebra. Îmi dau seama și după trotuar, e mai aderent. Îmi scot bastonul, aici e o bordură și aștept, spune tânărul, lovind cu bastonul betonul care-l desparte de șosea. Aici există semnal acustic. Unde nu e, îmi dau seama după vâjâitul mașinilor. Uneori risc și trec prin locuri nepermise, asta e, se amuză Costel.
Se face verde. Un sunet aproape imperceptibil îl determină pe Costel să pornească cu încredere pe zebră, făcând slalom printre oameni. Merge repede și, cu mișcări iuți, cercetează obstacolele cu bastonul. Ajunge pe partea cealaltă și se oprește. Am avut și multe incidente. Odată, un șofer mi-a agățat bastonul și dup-aia tot el m-a înjurat, povestește tânărul.
Le-ar sugera celor de la primărie să facă ceva cu privire la transportul în comun. Nu sunt anunțate tot timpul stațiile, trebuie să întrebi. La fel și în stație, că nu știi ce autobuz vine și nu-ți spune lumea, explică tânărul.
La metrou e și mai greu
Adevărata provocare este însă la metrou, unde nimeni nu anunță venirea trenului. E foarte greu, mai ales că sunt două linii și de obicei asta creează confuzie. În special dacă nu-ți spune nimeni și e și foarte gălăgie. Am avut o cunoștință care, prin 90, nu a fost ghidată cum trebuie și a căzut în fața metroului, povestește tragedia Costel. Lui însă nu-i e frică. Știe că se poate mai bine.
Mulți ca el preferă să nu iasă din casă. Lui Costel îi e frică doar de oboseală. Dacă sunt obosit, nu mă pot concentra deloc, mai spune tânărul.
Vine autobuzul 104. Costel se poziționează strategic în mijlocul stației și, cu toate că mașina merge câțiva metri mai în față, se îndreaptă, ajutat de baston, spre ușă. După ce și-a făcut loc printre călători, se prinde de o bară și așteaptă ca ușile să se închidă în fața sa.
Ceea ce pentru mulți e automatism, pentru cei care se lasă ghidați doar de baston e un act de eroism. Și pentru că se încăpățânează să iasă singur, zi de zi, în acest oraș nebun, Costel Andronic e un erou.
"Nu-s anunțate tot timpul stațiile, trebuie să întrebi mereu. La fel e și în stație, nu știi ce autobuz vine. Mi s-a întâmplat să rămân în stație, așteptând să-mi zică cineva ceva."
Costel Andronic, nevăzător
90.000 de nevăzători
trăiesc în România. Dintre ei, doar 2.000 au reușit să se angajeze
