Cum învață un copil nevăzător

Un copil nevăzător poate învăța aceleași noțiuni ca ceilalți copii și poate ține pasul cu clasa, dacă informația ajunge la el într-o formă pe care o poate folosi. Nu are altă capacitate de a învăța; diferă doar modul în care informația este primită și explorată: mai ales prin atingere și auz, dar și prin celelalte simțuri și prin mișcare.

Un copil care vede învață multe lucruri fără ca cineva să i le predea în mod direct. Vede cum arată o cană înainte să știe cum se numește, observă literele de pe cutia de cereale, vede cum se leagă un șiret și își dă seama din expresia unui adult când acesta nu este mulțumit.

Copilul nevăzător nu are acces spontan la aceste informații vizuale. Pentru el, fiecare lucru trebuie să ajungă printr-un canal pe care îl poate folosi: atingere, auz, miros, mișcare și explorarea directă a obiectelor și a spațiului. De aceea, ceea ce pare uneori lipsă de interes poate fi, de fapt, ceva ce copilul pur și simplu nu a avut încă ocazia să afle.

Articolul își propune să vorbească despre copilul nevăzător; copilul cu vedere slabă are alte nevoi, care depind de cât și de ce poate vedea, iar acestea nu sunt tratate aici.

Ce rămâne la fel și ce se schimbă

Faptul că nu vede nu schimbă capacitatea copilului de a învăța, iar ritmul și temperamentul diferă de la un copil la altul, la fel ca la cei care văd. Copilul nevăzător nu se naște nici cu un auz mai bun, nici cu un simț tactil mai fin, dar ajunge să le folosească mai eficient pentru că se bazează pe ele zi de zi. Această eficiență se dezvoltă prin exercițiu și experiență, nu apare de la sine.

Ceea ce se schimbă este forma în care ajunge informația. O planșă, un grafic, o hartă, un tabel sau un experiment prezentat în fața clasei transmit informația în principal vizual, iar dacă nu sunt transformate într-o formă accesibilă, copilul nevăzător nu poate beneficia de ele în același mod ca ceilalți elevi.

Modul de explorare diferă și el: cine vede poate cuprinde o pagină dintr-o privire și poate trece apoi la detalii, pe când cine explorează prin atingere construiește imaginea de ansamblu treptat, pe măsură ce descoperă elementele unul câte unul. De aceea, un desen în relief prea încărcat poate fi foarte greu de perceput.

Orientarea în spațiu se învață tot treptat, prin explorare și parcurgere repetată: traseul până la clasă, poziția catedrei, locul chiuvetei, ieșirea spre curte. Reperele construite astfel nu mai corespund realității dacă mobilierul este mutat fără ca elevul să fie anunțat.

Mâna învață să citească înainte de Braille

Braille este un sistem de scriere și citire bazat pe puncte în relief, iar pentru un copil nevăzător învățarea lui este un pas important către accesul direct la scris și citit. În mod obișnuit, copilul începe să învețe Braille odată cu intrarea în școală, în jurul vârstei de 6 ani, în clasa pregătitoare, dar pregătirea începe înainte de învățarea literelor.

Copilul are nevoie să poată urmări un rând cu degetul fără să îl piardă, să distingă între texturi apropiate, să recunoască forme în relief, să sorteze obiecte după mărime sau suprafață și să își coordoneze cele două mâini. Acestea sunt activitățile pre-Braille, care pregătesc mâna și percepția tactilă pentru citirea punctelor în relief.

Diferența dintre două litere Braille poate fi foarte mică, pentru că fiecare literă este o combinație de puncte din celula Braille. Celula are șase puncte, așezate în două coloane de câte trei și numerotate de la 1 la 6: punctele 1, 2 și 3 în coloana din stânga, punctele 4, 5 și 6 în coloana din dreapta.

De exemplu, litera „d” are punctele 1, 4 și 5, iar litera „f” are punctele 1, 2 și 4. Cele două litere diferă printr-un singur punct, punctul 5 la „d” și punctul 2 la „f”, iar pentru un deget care nu este încă exersat diferența poate fi greu de sesizat.

Sensibilitatea tactilă și mișcările fine se dezvoltă prin exercițiu, iar cu cât copilul are mai mult timp pentru explorare și exersare, cu atât poate dobândi mai multă siguranță în citirea Braille.

Braille poate fi învățat și mai târziu: un adult care învață Braille îl poate folosi în viața de zi cu zi, chiar dacă o viteză bună de citire pe pagini întregi cere timp și exercițiu.

Și limba română are particularități care trebuie cunoscute atunci când se lucrează cu Braille, inclusiv în ceea ce privește diacriticele. Acestea sunt explicate în articolul despre scrierea Braille în limba română.

De ce audio nu înlocuiește Braille-ul

Dacă există sinteză vocală, cărți audio și telefoane care pot citi texte cu voce tare, de ce mai este necesar Braille-ul? Pentru că a asculta un text nu este același lucru cu a-l citi.

Copilul care ascultă un text nu intră în contact direct cu forma scrisă a cuvintelor. Nu poate observa, de exemplu, unde apare cratima sau prin ce se deosebesc „sa” și „s-a”, deși cele două forme se aud la fel. Contactul cu forma scrisă este însă important pentru dezvoltarea competențelor de citire și scriere, iar Braille îi oferă copilului acces direct la el.

La matematică diferența este și mai mare: fără instrumente adaptate, o sinteză vocală citește o fracție, un exponent sau o expresie cu mai multe paranteze ca pe un șir de elemente. Structura expresiei, pe care ochiul o cuprinde dintr-o privire, devine greu de urmărit doar prin auz. Elevul trebuie să păstreze mai multe informații în memorie pe toată durata calculului, pe când un coleg care vede are întreaga expresie în fața ochilor.

Audio are însă un rol important, mai ales pentru un volum mare de text, pentru lectură de plăcere sau pentru documentare rapidă. Instrumentul potrivit în aceste situații este un cititor de ecran, adică programul care redă vocal informațiile de pe ecranul calculatorului sau al telefonului, iar elevul care știe să îl folosească eficient poate câștiga mult timp.

Cele două se completează: Braille pentru informațiile care trebuie citite, verificate și înțelese cu atenție, iar audio pentru lectură, documentare și acces rapid la volume mari de text. Un afișaj Braille conectat la calculator le poate combina: informația de pe ecran este redată vocal, iar textul poate fi citit, în același timp, sub degete.

Unde pot apărea dificultăți în școala de masă

Deseori, dificultatea nu vine de la copil, ci de la ce îl așteaptă în clasă. Să ne imaginăm o școală de masă care primește, la început de an, un elev nevăzător în clasa a III-a. Învățătoarea este un cadru didactic experimentat, dar nu a mai lucrat până atunci cu un elev nevăzător și nu a avut ocazia să afle din timp ce adaptări sunt necesare.

Elevul vine cu plăcuța de scris și cu punctatorul, instrumentele folosite pentru scrierea manuală în Braille. Prima fișă de lucru conține un exercițiu în care elevii trebuie să unească prin linii animalele cu hrana potrivită, o sarcină simplă pentru ceilalți copii, dar inaccesibilă, în forma aceasta, pentru elevul nevăzător.

Problema nu este că elevul nu știe răspunsul, ci că modul în care este prezentată sarcina presupune vedere. Dacă situația se repetă săptămâni la rând, elevul rămâne în urmă la o parte dintre activități, iar explicația cea mai la îndemână devine că nu face față, deși problema a fost la materiale, nu la el.

Nu este vina nimănui; de cele mai multe ori lipsește pregătirea cadrului didactic. Un profesor din școala de masă poate să nu fi avut până atunci ocazia să învețe cum se lucrează cu un elev nevăzător și poate să nu cunoască Braille-ul, tehnologiile asistive (echipamentele și programele folosite de persoanele nevăzătoare) sau modalitățile de adaptare a materialelor didactice.

Contează și echipamentul, pentru că, în funcție de situație, elevul poate avea nevoie de un afișaj Braille, de o imprimantă Braille sau de un calculator configurat cu cititor de ecran.

Un ajutor important este profesorul itinerant și de sprijin, funcție prevăzută de legea învățământului preuniversitar prin centrele județene de resurse și asistență educațională (CJRAE). În București funcționează centrul echivalent, CMBRAE, Centrul Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională. Dacă primești la clasă un elev nevăzător, merită să întrebi la CJRAE, încă dinainte de începerea anului, dacă a fost alocat și profesor de sprijin.

Rămâne de lămurit cum colaborezi concret cu profesorul itinerant, ce poate cere familia și cine răspunde de fiecare parte, subiecte pe care le vom trata într-un articol separat.

Ce poate face singur copilul și ce trebuie adaptat

Un copil pregătit corespunzător poate face singur multe dintre activitățile de la școală: citește și scrie Braille, își organizează caietele și materialele și se deplasează independent pe trasee cunoscute. Lucrează la calculator cu un cititor de ecran, participă la discuțiile din clasă, rezolvă probleme și ia notițe.

Uneori are nevoie de mai mult timp, ceea ce nu înseamnă că are nevoie de ajutor la fiecare activitate. Ajutorul oferit fără să fie necesar sau fără să fie cerut poate chiar să încetinească dezvoltarea autonomiei.

Trebuie adaptate, în schimb, informațiile transmise exclusiv sau în principal prin vedere:

• Textele scrise. Fișele, manualele, testele și celelalte materiale trebuie să fie disponibile în Braille sau într-un format digital accesibil, pe care elevul să îl poată folosi cu cititorul de ecran.
• Schemele, graficele și hărțile. În forma lor vizuală nu îi sunt de folos, dar atunci când informația este relevantă pentru lecție, ea poate fi transformată într-un material tactil simplificat și ușor de explorat.
• Informațiile transmise doar prin imagine sau gest. Profesorul trebuie să spună cu voce tare ce este important. „Coloana roșie” nu este o indicație suficientă pentru un elev care nu vede; trebuie precizat ce conține coloana și unde se află informația relevantă.

Și experimentele pot fi adaptate: în loc să primească doar o descriere a ceea ce se întâmplă la catedră, elevul poate explora direct obiectele și poate participa la experiment, acolo unde este posibil și sigur.

Adaptarea contează și la evaluare, pentru că un test bazat pe imagini, o hartă mută sau un exercițiu în care elevul trebuie să recunoască o formă dintr-un desen poate măsura mai degrabă accesul la material decât cunoștințele elevului. Scopul adaptării este ca elevul să poată demonstra aceeași competență, chiar dacă modalitatea de rezolvare este diferită.

Cum arată adaptarea, concret

Sarcinile care presupun o acțiune vizuală, precum „unește”, „colorează” sau „încercuiește intrusul”, nu trebuie neapărat copiate în Braille. Ele pot fi reformulate într-o sarcină echivalentă: enumeră, alege dintr-o listă, spune care element nu face parte din grup și explică de ce.

Fișa cu animale și hrana lor, de exemplu, poate fi transformată în două liste, iar elevul spune sau scrie ce aliment se potrivește fiecărui animal. Competența verificată rămâne aceeași; se schimbă doar modalitatea prin care elevul primește și rezolvă sarcina.

Un text scurt poate fi scris manual, cu plăcuța de scris și punctatorul, de cineva care cunoaște Braille-ul, chiar în clasă, atunci când este necesar. Pentru materialele mai ample, cum ar fi un manual, un set de fișe pentru un semestru sau un document folosit în mod repetat, soluția potrivită este tipărirea Braille.

Și materialele tactile trebuie concepute pentru explorarea prin atingere, pentru că o planșă tactilă bună nu este pur și simplu un desen obișnuit transformat în relief. Detaliile inutile pot fi eliminate, elementele importante pot fi separate, numărul de texturi poate fi limitat, iar informațiile pot fi completate cu etichete Braille și o legendă.

O hartă a României care reproduce în relief toate râurile și orașele poate deveni prea aglomerată pentru a fi explorată ușor. O variantă simplificată, în care sunt păstrate doar elementele relevante pentru lecția respectivă, poate fi mult mai utilă.

Dacă pregătești pentru prima dată materiale pentru un elev nevăzător, începe cu o întrebare simplă: ce trebuie să poată învăța sau demonstra elevul și în ce formă poate avea acces la informație? Abia după aceea alegi ce poate fi făcut în clasă, ce poate fi transformat într-un fișier digital și ce trebuie pregătit ca material Braille sau tactil.

Fundația TIFLO oferă materiale didactice în relief pentru școlile cu elevi cu deficiențe de vedere și cursuri de Braille la care pot participa și profesorii.

Părinții și profesorii aflați pentru prima dată în această situație pot programa o discuție gratuită de o oră cu Fundația TIFLO, în care vorbim despre ce trebuie adaptat, ce poate face copilul singur și de ce sprijin are nevoie.

Despre autor

Aurel Pătru este profesor, specialist în accesibilitate și fondatorul Fundației TIFLO. De peste 20 de ani activează în domeniul educației, iar de mai bine de 15 ani dezvoltă și implementează soluții de accesibilitate pentru persoanele cu deficiențe de vedere, de la documente și platforme digitale până la spații fizice și materiale Braille și tactile.